ALERTĂ, MY ASS!

Când m-am hotărât să abordez viața în stare de alertă, m-am gândit la cu totul alte subiecte. Doar că ieri am fost la o policlinică redeschisă acum după nebunia Covid și toate regulile și criteriile din capul meu s-au răsturnat.  Din seria “viața bate filmul” vă prezint episodul care urmează!

În primul rând trebuie să vă spun că aveam programare la ora 16; programare făcută la telefon, cu o săptămână înainte.

Ajung la policlinica vieții mai devreme, cam pe la fără 20, pentru că știam că înainte de a mă duce la cabinetul unde am treabă, am de completat o hârtie prin care să mă mărturisesc celor de acolo că sunt sănatoasă și că n-am intrat în niciun fel de contact cu persoane bolnave de (deja exasperantul) Covid.

La poarta policlinicii mai erau vreo 10 potențiali pacienti care primeau de la o asistentă declarațiile. Urmau să le completeze la o măsuță de 1 metru pe 50 de centimetri, unde se aflau 2 scaune și 3 pixuri legate cu ață, să nu fie furate.

Așadar, noi, cei 10 pacienți, urma să ne înghesuim la măsuța aia și să completam TOȚI cu aceleași pixuri NEIGIENIZATE între folosiri. Unii oameni s-au dus la zidul din jurul policlinicii și și-au trecut datele în declarație. M-am alăturat lor. Noroc că aveam pix la mine.

După ce mi s-a măsurat și temperatura, am avut voie să intru în curtea Policlinicii. În curte, nu și în clădirea unde se afla medicul la care eram programată. Era 16 fără 5 minute, așa că am intrat în clădire și m-am așezat pe un scaun liber din cele 4 existente în sala de așteptare (acum ceva timp când am fost acolo, erau vreo 8 scaune, acum mai rămăseseră jumătate, distanțate corespunzător!). A venit o asistentă-în-mov care m-a luat la 3 păzește de ce am intrat în clădire. M-am apărat spunându-i că se apropie vertiginos ora la care sunt programată și că nu m-a informat nimeni că nu aveam voie să mă apropii de încăperea doctorului.

Cred că mi-a râs în nas, pe sub mască, dar, din cauza aceslui accesoriu n-am văzut: mai erau încă 3 persoane înaintea mea, persoane care nu fusesera încă verificate de doctor pentru că … și aici a ridicat din umeri. Urma, așadar, să ies din clădire și să mă alatur celorlalți care așteptau la poartă.

Cu ultimele puteri, înainte de a fi dată afară pe ușă, am întrebat unde e toaleta. Deh, nevoia te împînge și la de-alde astea! Și am fost.  Am regretat imediat. Vă explic. Pe ușa dincolo de care se afla minunatul loc eliberator nu era scris nimic despre aceșt lăcaș. Pe de altă parte, imediat  ce o deschideai, te izbea un miros care îți garanta că n-ai greșit adresa. Toaleta era comună, formată dintr-o încăpere cu un closet și un coș, dar fără bec sau geam. În fața acelei mini-încăperi exista o chiuvețică doar cu apă rece și, evident, fără săpun. Pentru a–i apăra cât de cât, dispenserul de lângă chiuvetă avea în el o pungă de săpun lichid, dar în acel moment (sau poate în acea zi sau în acea săptămână) se terminase.

Recapitulăm, deci: nu apă caldă, nu săpun! Credeți că exista hârtie igienică? Sau poate prosoape igienice pentru a te șterge pe mâini după ce te-ai spălat? Nope,sșir! Acestea sunt articole cu care trebuie să vii de-acasă! Adaugați lipsa oricărei agățători în căre să-ți atârni o geantă și mirosul înțepător spre dezgustător și veti obține imaginea completă a unei toalete de policlinică în mijlocul perioadei de alerta sănitara!

Am ieșit din clădire în așteptarea momentului în care voi fi chemată de asistenta-în-mov să întru în cabinet. Stăteam 4 amărâți în fața a trei trepte, supervizați înțelept de asistenta vigilentă. Noi cu măștile pe figuri, cu nasul și gura acoperite regulamentar (fusesem avertizați de la intrarea în curtea policlinicii că trebuie să le purtăm); asistenta-în-mov cu ea păzîndu-i barbia de infecții! Să zicem că avea o scuză, era afară; doar că, din clădire au mai ieșit vreo 2 – tinerele și la fel de asistente ca și vigilenta noastră – cu măștile în aceeași poziție! Stare de alertă sanitară, nu?

Și ne mai miram că spitalele au fost focare de infecție în pandemie!

Deja îmi trecuse rândul – era 16.30 și eu stăteam în picioare, în fața acelorași trepte, sub un cer plumburiu care mai-mai să înceapă a turna. Slavă-Domnului că n-a făcut-o, pentru că altfel, sincer, nu știu ce făceam! Evident că nu exista nici un fel de acoperiș pentru tonții care veneau la medic (erau acolo de plăcere, nu?). Cum ar fi fost să plec de la spital și răcită?! (Rectificare: din spitale se iau boli serioase, nu rahaturi de răceli!)

De plouat, n-a plouat, dar mi-a trecut os prin os cât am așteptat, pentru că, surpriză! am stat acolo afară până la ora 17. ÎN PICIOARE! Asta deși mă dusesem la doctot tocmai pentru că mă durea coloana!!!

La un moment dat intrasem în clădire (cam cu 10 minute înainte de a intra în cabinet) și stăteam, în sfârșit, pe unul din cele 4 scaune. Am pătruns în clădire nu că mi-a dat voie cerbera-în-mov, ci pentru că dispăruse din preajmă! Și în acel moment în căre imi odihneam coloana obosită, apare pe ușă o tiputză, tinerică, brunețică, rujată, machiată și creață care, cu un tupeu fenomenal, dă să intre în cabinet. Mai s-o mușc de beregată! Răspunsul domnișoricăi „M-a trimis nu-știu-cine, să-i dau domnului doctor nu-știu-ce!” Mă simțeam prea bine pe scaun, așa că n-am reacționat în nici un fel. A intrat; slavă Ălui-De-Sus că n-a stat mult.

Așadar, o programare căre trebuia să înceapă la ora 16 (că era de-aia, serioasă, cu telefon de confirmare) a început la ora 17.15!

Dacă, Doamne-ferește, era ceva mai serios, cum era?

După cum spuneam – alertă, my ass!

 

P.S. Fotografiile sunt de la alt spital, dar arată grija pentru sănătate a celor care ne conduc!

 

 

 

1 comentariu

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published