“Cadou” de Centenar

Sâmbătă a fost aniversarea celor 100 de ani de când România a devenit „dodoloaţă”. Mă rog, a fost ea puţin mai dodoloaţă decât acum, dar noi tot o serbăm.

În cinstea evenimentului, centrala mea s-a hotărât să se oprească. Definitiv. E adevărat, doar pe jumătate (adică nu mai face apă caldă), dar acest lucru mi-a trezit amintiri. „Amintiri din epoca de Aur” – cum le-a numit regizorul Cristian Mungiu.  La mine au fost fără porc, doar cu apă caldă.

Aşa că, în timp ce mă spălam pe mâini cu apă extrem de rece (că e decembrie!) am pornit-o pe panta amintirilor.

Înainte de 1989, făceam baie din când în când. Nu că nu ne aduceam aminte sau că eram needucaţi, ci făceam baie atunci când mai puteau părinţii, după o zi de serviciu şi de stat la cozi. Apă caldă „ se dădea” doar duminica şi atunci după program. La mine în cartier era program duminica, de la 10 la 12 sau 14 – nu mai ţin minte exact. Aşa că duminică, de la 10 dimineaţa, stăteam cu toţii „cu arma la picior”. Cum „venea” apa caldă, cum ne aruncam în căzi. Fraza era valabilă dora pentru unii, cei care locuiau în blocuri mai aproape de pământ aveau baftă; noi, aştia de locuiam la etajul 10, ne socoteam fericiţi dacă apucam să facem toţi câte un duş. Pentru că din cele 3, 4 ceasuri în care aveam apă caldă, efectiv beneficiam doar de vreo oră cu apă suportabilă ca temperatură … în rest, pe ţeava de apă caldă era tot rece.

Aşa că lăsam apa caldă să curgă la robinetul din baie până devenea suportabilă. Iar iarna acest lucru dura. Depindeam şi de numărul de vecini care consumau din aceeaşi apă. Iar vecini erau, că nimeni nu rata momentul băii săptămânale.

În restul timpului recurgeam la tradiţionalele oale cu apă caldă. Ceea ce am aplicat cu sârg şi zilele acestea, la aproape 30 de ani de la momentele acelea cumplite. Pe aragaz se ocupă toate ochiurile cu oale – cât mai mari – în care se pune apă şi se încălzeşte. Acum măcar avem gaz; atunci … nu prea. În epocă, în loc de gaz aveam un banc : – Ce-i mai mică decât puţa de furnică? – Flacăra de la aragaz!.

Se încălzesc, aşadar, 4 oale cu apă, până la punctul de fierbere; se aruncă în cadă apa doar din 3 (una se păstrează, vă explic imediat pentru ce); se aghezmuieşte cu apă rece cât să ajungă la o temperatură suportabilă şi apoi, repede, repede, dai cu săpun şi freci bine toate părţile de corp: mâini, picioare, cap şi … altele. Toate in cei 10 centimetri de apă semi-caldă! Ce timp de meditaţie sau de relaxare! Ce lumânărele în jurul căzii; pahar de şampanie sau muzică ambientală!! Repede, să nu se răcească apa!

După această spălare „pe repede-nainte” intră în scenă oala păstrată (credeaţi că a fost uitată?). Asta poate fi la o temperatură mai scăzută sau, dacă ai baftă şi se încălzeşte şi asta ca lumea, o poti dilua cu ceva apă rece, tot până la nivelul de suportabilitate. Şi o foloseşti … la clătit! Ai alungat de pe tine săpunuri şi alte şampoane (balsamuri de corp, dacă ţii morţiş) în băltuţa din cadă, da’ tot mai rămân urme. Aşa că se ia ibricul de cafea şi, cu grijă şi cu atenţie, aplici apa aceasta călduţă pe tot corpul, înlăturând definitiv spumele produselor de igienă. Recunosc, poate fi şi distractivă această operaţiune (pentru că e destul de greu să faci acest lucru singur; e mult mai uşor în doi: unul toarnă, celălalt se spală), dar, per total, e chinul naibii!

Ieri am cronometrat: pentru a spăla un membru al familiei, a durat mai bine de jumătate de oră. Asta, repet, în condiţiile în care gazul funcţionează la capacitate maximă. Pe vremurile acelea, nu mai ţin minte cât dura, dar vă puteţi imagina că nu era floare la ureche, având în vedere povestea gazului. Probabil vreo oră. Iar familiile nu aveau decât extrem de rar doar un copil. Standardul pornea de pe la 2. Aşa că nu e de mirare că baie se făcea din când în când. Sau pe rând: azi Ionică şi Vasilică; mâine Maria şi Elena.

Nu mai spun că bucătăria se umple de abur, iar casa, în întregime, miroase a apă caldă (mobilele pot spune cu certitudine cât de mult le prieşte acest tratament!)

Şi, repet, acum după această baie improvizată, te duci în casă, mai pui un lemn în sobă sau dai caloriferul mai tare şi ai certirtudinea că nu te mai trezeşti mâine şi cu o ăceală adăugată stării de bine! Atunci, insă, casele beneficiau de … măreaţa temperatură de 16, 17 fgrade! Plapuma de lână de oaie era cea mai bună!  Te udai cu ceva apă semi-caldă (că nu stiu cum să numesc altfel experienţa pe care tocmai am descris-o); te îmbrăcai gros, cu câte 2 pulovere, mânuşi, căciulă şi ce mai aveai gos prin şifonier – şi te băgai direct sub plapumă, unde rămâneai până a doua zi dimineaţă!

Dar, despre „căldura” din apartamente – data viitoare!

 

Dacă îmi pică de tot centrala, această amintire poate fi mai rapidă decât mi-aş putea dori!

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published