Căldura … sufletească

Vă spuneam la începutul lunii decembrie că #rezist deocamdată fără apă caldă și că, în momentul în care va ceda și căldura, voi porni din nou pe panta amintirilor

Între timp, defecțiunea inițială s-au rezolvat; apoi centrala a cedat din nou, iar după ce și această problema a fost depășită, în prima zi de Crăciun, țeava de care e legată centrala a făcut „poc” și – nu mint – s-a oprit totul în jur: nema încălzire; nema apa caldă.

Am considerat toate acestea semne; semne că trebuie să mă țin de cuvânt și să povestesc „metodele de supraviețuire” din comunism legate de încălzire.

În primii mei ani locuiam într-un bloc de 10 etaje, fix la ultimul, iar asta însemna că nici apa calda nu era caldă și nici caloriferele nu își îndeplineau menirea – aceea de a spori confortul termic din „cutiuţa noastră de chibrituri”

Îmi povestea o prietenă că într-un an, de Revelion, a organizat acasă o petrecere (se practica pe acea vreme, dar asta e o altă poveste). Fiecare invitat aducea câte ceva de mâncare și se încingeau petreceri pân’ la zi, cu muzică la magnetofon (mai mult românească, dar și  câteva trupe celebre din străinătate, gen Abba), dansuri pe holul minuscul al apartamentului si cântece de petrecere lălăite sau cântate corect după mai multe pahare de vin. La acel Revelion al colegei mele, unul dintre musafiri a adus o răcitură (piftie, pentru cei care nu cunosc termenul) și i-a spus gazdei „Pune-o la rece, să nu se topească”. Instinctiv, prietena mea a pus platoul pe … calorifer, că era la fel de rece că în frigider.

Eu am altfel de amintiri. La mine, la etajul 10, caloriferele erau reci din principiu. Nu chiar reci, reci, dar sub nicio formă nu aduceau un plus de căldură apartamentului. Erau, cum spuneam atunci, „dezmorţite”, așa, cât să nu-ți înghețe mâinile dacă le așezai pe ele.

În aceste condiții, funcționa continuu aragazul, deși, având în vedere că nici gazele nu erau la discreție, cele 4 ochiuri ale mașinii de gătit nu reușeau performanţa de a încălzi cu adevărat apartamentul.

În camera unde mă aflam eu (la începutul anilor 80 eram mică) se făcea puțin mai cald cu ajutorul unui calorifer electric. Nu vi-l imaginați mare și eficient; nu … era o cutie de vreo 40 de centimetri lungime în care se aflau 2 rezistențe nici prea mari; nici prea mici. Amintirea care rezistă este că era de culoare albastră şi tot timpul aveam o spaimă: să nu se strice!

Cutia era susținută de un fel de sârmă mai groasă și, din păcate, nu prea stabilă. De ce spun „din păcate”? Mama mi-a povestit că, pe când aveam cam un an și iarna era în toi, era să dau foc casei atunci când, din greșeală, am dărâmat minunăția pe covor. Care covor a început să fumege mocnit. Norocul meu a fost că mama era prin apropiere; altfel va povestea altcineva chestii de-astea … J

Dar povestea cea mai tare a căldurii din apartamentul meu comunist a apărut mai târziu; pe când aveam vreo 5 ani. Vara dormeam în camera a doua a apartamentului; iarna îmi  mutam cuibul în camera părinților.

Cum nici aici temperatura nu depășea in nici o zi 17 grade, eu și părinții mei ne formasem o tradiție: în fiecare seară, după ce terminam treburile casnice pentru a doua zi, ne adunam toți în dormitor și, strânși sub plapumele de lână (a părinţilor şi a mea) … cântam. Ai mei aveau o cărțulie mică și bleu in care se aflau versuri și partituri ale unor romanțe celebre în epocă (descrierea melodiilor cu altă ocazie), iar vocile noastre – chiar dacă nu bine încălzite – răsunau vreme de un ceas sau două în tot dormitorul.

Nu eram noi „cei 3 tenori”, dar știam să citim o partitură; așa că ne puteam descurca la cântecele pe care nu le cunoșteau ai mei. Cu acea ocazie am învățat eu romanțe precum „ Ciobănaș cu 300 de oi”, „Pe lângă plopii fără soț” sau „Mi-e dor” (feel free să le căutați pe net – există, nu sunt invenții). Și nu doar romanțele făceau parte din repertoriul nostru: melodii de-ale lui Dan Spătaru (preferatul mamei mele); Angela Similea (favorita tatei) sau Corina Chiriac întregeau concertul hibernal al familiei.

După vreo oră de astfel de cântări, puneam punct mini-concertului şi ne strecuram în lumea viselor încălziţi sufleteşte !

 

Când, spre sfârșitul anilor ‘80, am părăsit acel apartament, vecinii de la etajul de sub noi ne-au spus că le vom lipsi, pentru că le inseninam serile reci de iarnă cu melodiile noastre.

 

Să lăsăm, însă, amintirile acolo unde le e locul – în trecut – şi să ne gândim cu bucurie la anul care tocmai începe; aşa că LA MULŢI ANI, ORIUNDE OM FI şi să ne fie mai bine decât ne-am închipuit!

 

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published