Cum e cu ploaia

De azi dimineata ploua. Incontinuu. Ceea ce pe mine ma face sa-mi doresc sa dorm, sa stau ca o molusca in mijlocul patului si sa nu fac nimic. Surprinzator este insa ca nu numai eu ma simt de parca as fi de pe alta planeta. Am vazut afara un om care se plimba bine-mersi prin ploaie cu o umbrela mare, de terasa deasupra capului. Am ras, m-am uitat lung la el si m-am intrebat ce bar plange acum ca a ramas fara una dintre umbrelele de la terasa.

Iar nebuniile nu s-au oprit aici. La nici jumatate de ora dupa, un alt nene, de o varsta destul de apropiata de 50 de ani, mergea linistit prin ploaia torentiala, cu palaria de fetru asezata in varful capului, cu camasa si  cravata zarindu-se discret de sub gulerele balonzaidului si cu pantofii … in mana. Nu se grabea, nu avea nici un fel de problema ca palaria avea borurile imbibate de apa, ca toti ceilalti oameni se uitau ciudat la el, ca pantalonii negri ii erau uzi fleasca. Singura lui problema erau pantofii, ei trebuia sa ramana uscati, sa nu care cumva sa se ude.

Fara sosete in picioare, omul mergea agale prin ploaia care nu dadea nici un semn ca ar avea macar intentia sa se domoleasca. Poate ca plimbarea lui era in mod intentionat facuta pe ploaie, poate ca dorinta lui cea mai mare era sa simta sub talpi asfaltul care vara dogoreste, iar iarna e acoperit cu gheata, poate ca era un fel de razbunare, un fel de raspuns dat naturii : “Si ce, crezi ca daca ai sa torni cu galeata din ceruri, eu n-o sa-mi mai fac plimbarea zilnica? Ei bine, te inseli, sunt in stare sa merg in picioarele goale, fara sosete si pantofi, dar viata mea merge mai departe si cu tine, ploaie, si fara tine”.

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published