Gustul amar al pandemiei la Cetatea Devei

Ne-a fost, efectiv, rușine că stăteam de o săptămână în Deva și n-ajunsesem încă la cetate. O vedeam în fiecare seară când ne întorceam de pe drumuri; vizitasem de 2 ori un supermarket de-acolo, da’  cetatea ba!


Așa că mi-am luat inima în dinți și-am pornit!  De fapt, mint! Eu eram ferm hotărâtă să stau la baza dealului pe care e cetatea și să citesc! Mi-am pus cartea în rucsac (aceeași ca la Muzeul Astra – Minunata călătorie a lui Nils Holgersson în Suedia) alături de apă și am pornit spre centrul orașului, de unde ziceam noi că trebuie să înceapă urcușul.
Am parcat pe o străduță oarecare, prin apropierea locului unde ne zicea Google Mapsu’ că e centrul; apoi, înarmați cu răbdare și apă rece, am pornit să urcăm (pentru că, ce să vezi, TOATE drumurile de pe-acolo erau pante cu diferite înclinații, mai mari sau și mai mari, numai bune pentru șchiopi ca mine!). Prima etapă – să cerem instrucțiuni. Aici am dat de două faze pe care nu mă pot abține să nu vi le spun.
1. O întreabă Liviu pe o tanti cum ajunge la drumul spre cetate. Răspunsul ei, în loc de “faceți la stânga; luați-o pe a doua la dreapta”, a fost o întrebare care ne-a lăsat pe amândoi cu gura căscată: “Nu sunteți din Deva?”
Oare dacă eram de-acolo ne îndruma altfel?! N-am înțeles rostul întrebării!
2. Văzând că nu obținem un răspuns clar de la tanti, ne-am îndreptat atenția spre informațiile pe care ni le-a  oferit un nene aflat întâmplător pe-acolo. L-am poreclit “Nea Gambă”, pentru că avea extrem de bine dezvoltați acei mușchi. Nici nu-i de mirare, având în vedere pe ce pante abrupte locuia! Și Nea Gambă ne-a încurajat “Nu e greu drumul, în 20 de minute ajungeți!”
Are rost să vă mai spun că, auzind aceste lucruri, al meu soț a insistat să nu stau la poalele dealului, ci să urc până la cetate?
În următoarea oră (atât au durat cele 20 de minute) am pomenit toți sfinții din calendar și i-am urat lu’ Nea Gambă numa’ de bine!
Poate pentru un om sănătos nu e greu drumul, dar pentru mine a fost horror! Nu la fel ca la Costești (altă poveste dragă sufletului meu), dar în top 3, alături de Astra și Alba Carolina! Cam 500 – 800 de metri de urcuș nonstop, pe piatră cubică și în bătaia soarelui! Case frumoase, aer curat, liniște, curățenie și fără mașini – dacă ar fi fost și drumul plat, ar fi fost o adevărată plăcere! Așa, însă …
Am ajuns în vârf cu tot cu cartea mea, la fel de necitită ca la Astra. Am zis că trebuie rebotezată “Minunata călătorie a lui Nils Holgersson … prin România”, că a fost plimbată, nu glumă!


Când ne-am anunțat intenția de a vizita cetatea Devei, toți interlocutorii ne-au spus că nu e mare lucru de văzut acolo! Ei bine, țin să-i dezamăgesc: mie și lui Liviu ne-a plăcut. Fiu-meu n-a căzut în extaz, da’ nouă, ăstora bătrâni, ne-a plăcut! E adevărat că nu sunt decât ziduri de apărare (cu creneluri și găuri de tragere), ziduri de incintă, un pod care se ridică și o poartă de lemn (am ținut minte că se numește “Poarta lui Caesar”), bucătăria garnizoanei și multe, foarte multe scări, pe post de scurtături către vârf! (Sunt sigură că ați dedus că le-am ocolit cu grație!) Pe-acolo mai sunt și alte porți, dar acum, cu Covidu’, erau închise; nu știm ce o fi dincolo de ele!

Erau, însă, niște anunțuri care ne cam înghețau zâmbetele pe buze: din loc în loc tronau anunțuri cu “Atenție la vipere!”  Ne rugam să nu le vadă fiu-meu care, pe lângă faptul că știe să citească, mai și înțelege! Ne-a liniștit – le văzuse, dar n-a intrat în crize. Nu ne-am întâlnit cu de-astea; doar cu câteva șopârle care se încălzeau pe diverse pietre (căci acolo, la Cetatea Devei, aveau din belșug și pietre, și soare!)

Și din nou bucuria de a fi singuri printre vestigii! Noi 3 și o altă familie de 4 persoane ne-am intersectat cărările într-un ceas cât am petrecut acolo! Ah, și un cuplu care tocmai părăsea cetatea când noi am ajuns!

V-am spus că am plecat cu ceva apă la noi, doar că, după 2 ore de urcare și plimbare prin soare devenise un lichid cald și complet neatrăgător. Așa că am încercat să cumpărăm o apă de la un automat aflat acolo în vârf de deal. Destul de gol automatul, doar câteva sucuri și 3 pungi cu alune, dar la cât de sete ne era, am zis că, dac-or fi reci, ne încălcăm regulă de a nu bea apă colorată cu zahăr în exces!
Doar că Providența a ținut cu principiile noastre și aparatul nu funcționa! Deci, nema apă!
Lângă automatul ăsta era un altul, cu cafele, cappuccino, lapte și ceai! Și și-a adus aminte Liviu că niște turci cu care a lucrat el mai demult beau ceai cald pentru a contracara căldura! Zic “Să încercăm! Ce ni se poate întâmpla?”
Cu 6 lei urma să ne procurăm 3 ceaiuri calde de fructe de pădure. Fatalitatea, însă, ne urmărea! Aparatul era conectat la apă și o încălzea, doar că … îi lipseau pliculețele de ceai. Așa că am luat 2 cănițe cu apă caldă și îndulcită, cu care să ne potolim setea crescândă! M-a bufnit și râsul!

Dar, după atâta ghinion, trebuia să vină și puțin noroc! Și-a venit! Apa caldă și-a făcut efectul și setea ni s-a mai domolit!
Și tot atunci am mai aflat ceva: lângă automatele astea se află punctul terminus al unei telecabine care aduce turiștii de la poalele muntelui până în vârf! Inițial m-am enervat că am urcat un ceas pe cărări abrupte, dar, când m-am uitat mai bine, am văzut că nu funcționa! Un anunț lipit de un geam informa turiștii care și-ar fi dorit să coboare cu acest mijloc de transport că nu se poate asigura distanțarea în cabină; drept urmare nu  poate fi utilizat până nu trece pandemia! Acu’ … ce să zic … după ce am pus în balanță distanța pe care funcționa telecabina aia (cam 300 – 350 de metri) și prețul (20 de lei urcarea/coborârea unui adult; 10 lei copilul dornic de astfel de călătorii) nu mai sunt atât de ferm convinsă că aș fi urcat cu telecabina. (Am citit și niște recenzii despre ea – drumul durează cam 3 minute, iar, dacă e cald afară, e o adevărată plăcere la peste 40 de grade Celsius. Parcă tot mai bine a fost printre copaci!)

Erau acolo câțiva angajați de-ai Primăriei Deva, care păzeau cetatea … sau telecabina … sau muntele … mă rog, păzeau ceva! De fapt, stăteau într-o clădire cu ventilatoarele și radiourile pornite și dormitau, că la cât de cald era …! Eu am văzut 3 angajate, Liviu a zis că erau 5! Măcar dac-ar fi adus niște ape reci să le vândă celor 10 amărâți care se aventuraseră pe-acolo! Dar, nu! (Cred că la asta ar fi trebuit să se gândească Primăria; nu știu dacă are cadrul legal, dar așa mi s-ar fi părut mie normal, nu să stea degeaba acolo, fără apă, ceai sau cafea pentru cei ce vor să savureze ceva în vârf!) Are rost să spun că nu exista niciun magazin de suveniruri, de unde să-ți poți lua un magnet de pus pe frigider? Bănuiesc c-ați prins ideea!

Măcar le mergea toaleta, iar asta a fost o bilă albă din partea mea (singura pentru organizare, de altfel!): curate, cu lumină în interior, hârtie igienică, săpun și chiuvetă funcțională! Din acest punct de vedere, bravo!

Ei, și după ce ne-am odihnit oasele obosite pe o bancă în bătaia soarelui (nu reproșez, doar zic, că nu prea aveai copaci care să facă umbră în vârf!) și ne-am potolit setea cu ceaiul nostru ne-ceai, zic “Hai să mergem înapoi în oraș, măcar să visităm muzeul despre care aflasem din prima zi că ar găzdui artefacte dacice și romane!”

L-am găsit; era în centru, lângă clădirea Tribunalului și a Prefecturii. Doar că … ce să vezi: ditamai lacătul pe ușă, alături de un afiș “Din data de 11 martie, din cauza pandemiei de Coronavirus, Muzeul Civilizației Dacice și Romane este închis pe perioadă nedeterminată”! Să înnebunesc și mai multe nu! Era 1 iulie, muzeele cică sunt deschise din 15 mai; pe net pe site-ul muzeului nu scrie nimic despre această situaţie şi cu toate acestea, băteam la o uşă închisă! Atât de mult mi-am dorit să văd și eu măcar o brățară dacică, o pafta, o ulcea – știu că se zice “ulcică” – (bănuiesc că sunt și acolo, nu doar la București) încât eram dispusă să mi se ia temperatura cu totul şi să stau cu mască pe față o oră, două, cât urma să mă plimb prin muzeu, iar asta nu e ușor, mai ales la 30 de grade plus. Eram 2 familii în faţa porţilor închise şi înghiţeam în sec (asta ca să fiu finuţă, că nu vreți să știți ce gânduri mi se învârteau prin cap!).

Nu ştiu când sau dacă voi mai ajunge în viitorul apropiat pe-acolo; experienţa mi-a lăsat un gust destul de amar! Am rămas și nevizitată și fără magnet cu cetatea Devei!

Excursie în pandemie mi-a trebuit; condiţii de pandemie am avut!!

 

1 comentariu

  1. I love your blog.. very nice colors & theme.
    Did you make this website yourself or did you hire someone
    to do it for you?
    Plz answer back as I’m looking to create my own blog and would like
    to know where u got this from.
    appreciate it

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published