Mici întâmplări în marele Iaşi

Am fost în deplasare la Iaşi. O deplasare scurtă (plecat miercuri din Bucureşti, filmat joi toată ziua, venit înapoi vineri). Aşa că, dacă vă aşteptaţi să aflaţi unde puteţi sta în Iaşi; ce şi unde puteţi mânca sau ce puteţi vizita pe-acolo, vă sfătuiesc sincer să schimbaţi blogul. N-am avut timp de de-astea. De fapt, e cam o regulă în deplasările noastre: nu avem timp de turism. Sau poate eu sunt aia nebună – eu plec într-un loc, îmi fac treaba pentru care am venit şi … „E.T. go home”, vorba filmului.

Prima fază haioasă a fost cu găsitul de cazare. Nu-mi place să plec în deplasări „câine surd la vânătoare”, în sensul că … om găsi noi undeva unde să punem capul. Eu vreau să ştiu că am un acoperiş deasupra capului!!

Aşa că a început odiseea cazării. Zic „odisee”, pentru că am încercat la vreo 6 pensiuni până să găsesc una care să aibă locuri libere! Şi nu înţelegeam de ce: trecuse „zavera” cu Sfânta Parascheva , când şi ultima căsuţă e închiriată pelerinilor! M-a lămurit o ştire: de când cu vizita Papei Benedict la Iaşi, din acest an, turiştii – atât cei interni, cât şi cei externi – au descoperit că Iaşiul e frumos. Aşa că, indiferent de vreme, lumea se înghesuie pe-acolo!

Au şi de ce: Iaşiul e într-adevăr frumos; e curat şi civilizat; cu oameni primitori, zâmbitori şi politicoşi; cu locuri interesante şi educative, dar , din punctul meu de vedere … chiar aşa?!?!

Am găsit, într-un final, o pensiune care mai avea câteva locuri goale. E adevărat că era aproape de Cimitirul Eternitatea, dar … nu căutăm calul de dinţi! Am zis „săru’mâna, bogdaproste” şi am pornit la drum!

 

***

În ziua plecării m-am trezit în cu gâtul plesnit. Răguşită destul de rău, mă rugam la toate cele să nu mă pocnească o răceală din cele sfinte, că o să fie distractiv în deplasare. Nu m-am înşelat … a fost, dar despre asta, mai târziu!

Drumul e destul de lung; în cazul nostru a durat vreo 8 ore şi ceva – şi asta în condiţiile în care ne-am oprit doar de vreo 4, 5 ori, pentru alimentare cu benzină şi / sau nevoi fiziologice! Nu pauză de masă; nu filmare; nu program de vizitare pe undeva! Dar … sunt 400 kilometri, drumul trece prin multe localităţi şi mai era şi o pârdalnică de ceaţă … numai bună să-ţi bagi degetele-n ochi!

***

Ajunşi în Iaşi – altă distracţie: niciunul dintre noi nu cunoştea acel oraş care, deşi ai impresia că nu e mare, ei bine, descoperi că e! Norocul nostru a fost că cineva deştept a inventat Waze! S-a introdus numele pensiunii, aplicaţia a identificat adresa şi … ţine-te după ea! Doar că … şoferul nostru nu reuşea să aproximeze cât înseamnă „300 de metri”, aşa că ne-am învărtit puţin! Faza şi mai haioasă a fost cu tanti care ne dădea informaţii referitoare la drumul nostru: pe numele ei Simona, ea ne spunea şi numele străzilor; aşa că o auzeam pronunţând „Strade LaCiric”. Cucoana e doua, Gabriela, e şi mai nasoală din punctul meu de vedere: e de-aia bossy, care dă mereu ordine şi căreia îţi vine non-stop să-i spui „Am înţeles, să trăiţi!”. Nu mă credeţi? Exemplu: „În 200 de metri virează la stânga!” Apoi, când eşti în intersecţie, îţi zice sec şi fără nuanţă în glas „Virează la stânga!” Păi, nu-i răspunzi direct „Da, şefa!”?!?!

În ziua următoare, m-am hotărât să folosesc Google Maps. Tanti de aici pronunţa „Carol I” („I”, litera; nu „întâi”) sau spunea numărul drumului judeţean pe care ne aflam, precedat de literele DJ („Drum judetean” pe româneşte, doar că ea le pronunţa ca in prescurtarea de la „disk – jokey”)!

***

Într-un final, ajungem la pensiune, ne cazăm şi, rupţi de foame, că deja era 7 seara, pornim spre primul loc întâlnit în calea ochilor unde se găsea ceva de umplut stomacele noastre plângătoare.  Iar acesta era un mall situat in spatele Palatului Culturii (sau intr-o laterală, că nu m-am prins exact). Preţuri rezonabile, iar calitatea mâncării satisfăcătoare – fiecare dintre noi a mâncat altceva şi niciunul n-a avut vreo problemă; ceea ce, credeţi-mă, nu e o plăcere să păţeşti când eşti în deplasare şi, din nou credeţi-mă, se poate întâmpla!

Înainte de masă a venit, inevitabil, momentul în care doream să ne spălăm pe mâini. Unul dintre colegi ne îndruma spre o toaletă aflată cu un etaj mai jos, pentru că – zicea el –  nu văzuse pe nicăieri vreun semn că ar putea fi aşa ceva şi pe etajul unde ne aflam şi, în concluzie, nu există! Şi totuşi … era ditamai food-court-ul unui mall, locul unde se mănâncă şi se bea; era ilogic să nu fie toaletă pe etaj! El o ţinea pe-a lui, că nu e şi nu e! Eu, fiinţă practică şi de sex femeiesc, abordez varianta întrebatului. El, repet, o ţinea pe-a lui, că nu întreabă! Aşa că, am luat problema-n mâini şi m-am adresat zâmbitoare unei vânzătoare de pe-acolo. Foarte amabilă şi într-un „dulşi grai moldoviniesc” m-a îndrumat spre locul dorit! Bineînţeles că exista; ba chiar era şi aproape!

M-au urmat, apoi, şi băieţii, dar mi s-a confirmat încă o dată teoria cum că „bărbaţii nu cer indicaţii nici morţi”!

***

Cine s-o mai încrede în prognozele meteo, ca mine să păţească! Am ascultat „timpul probabil” la radio, la tv şi am căutat pe două site-uri de vreme. Toate spuneau că suntem într-o perioadă bizară, cu călduri de vară la mijlocul lui octombrie; că temperaturile nu vor scădea sub 24 de grade Celsius. Vezi să nu! Ceaţă; burniţă măruntă şi doar vreo 16 grade în termometru – asta a fost ce am găsit! Nici nu e de mirare că răguşeala mea de la începutul deplasării s-a transformat rapid într-o răceală de-aia cu frisoane, nas înfundat şi tuse cu dureri în piept! O dispoziţie excelentă pentru o deplasare!

Şi mai aveam de filmat şi exterioare! A doua zi noi eram puşi pe treabă; doar că vremea nu era de aceeaşi părere. Ceaţă şi burniţă au fost primele lucruri pe care le-am văzut pe geamul pensiunii când m-am trezit.

La radio ziceau că vremea se va îndrepta mai spre prânz.  Aşa că am făcut trei cruci mari şi, cu saperanţa că măcar la un moment dat vom vedea ceva  soare, ne-am îndreptat spre primul loc de filmare. În aşteptarea soarelui, ne-am oprit la o cafenea în apropierea Muzeului Unirii.

Dacă n-ai timp să vizitezi muzeul ăsta (aşa, ca noi),  e suficient să-ţi arunci o privire asupra clădirii şi regreţi instant că eşti presat de alte treburi. Noroc cu o plăcuţă din apropiere, că am mai aflat şi eu vreo 2 lucruri despre locul respectiv şi mi-am notat în agendă un nou obiectiv care trebuie vizitat la următoarea deplasare! Aici a locuit la începuturi domnitorul Unirii din 1859, Alexandru Ioan Cuza, iar în timpul Primului Război Mondial, în această clădire şi-a stabilit reşedinţa regele Ferdinand.  Sunt depozitate aici numeroase documente, hărţi, monede şi cărţi vechi din perioada lui Cuza, dar şi, ceea ce m-ar fi atras cu siguranţă, mobilier din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, costume de epocă şi decoraţiuni din acea perioadă. Cu certitudine, îl voi vizita data viitoare!

Revenind la cafenea, frumoasă, n-am ce zice; doar că la ora aia era pustie (era 10 dimineaţa, iar noi 4 eram singurii clienţi). Am apreciat, totuşi, cafeaua – excelentă, caldă; cu destul ă cofeină şi multă frişcă, aşa cum îmi place mie; decorul – o gradină minunată pe terasa cafenelei; grija faţă de clienţii rebegiţi – afară, pe băncuţele de lângă mese erau aşezate pături pentru friguroşi şi promptitudinea chelnerilor – nici nu era greu; repet, eram singurii clienţi. Ah, şi am mai apreciat ceva: dulşili grai. Ce să fac, îmi sună bine în urechi moldoveneasca lor blajină!

Şi, cât ne-am băut noi cafeaua şi ne-am mâncat biscuitul … ce să vezi, a iesit soarele! Repede, la filmare, băieţi, că nu se ştie cât durează vremea bună!

***

Le-am spus colegilor că nu vreau să mă întorc din această deplasare fără să ajung în două locuri: teiul lui Eminescu din Parcul Copou şi la Palatul Culturii (nu să intru în el, că n-aveam timp de aşa ceva, dar măcar să mă plimb prin faţa lui). Şi, cum nu te pui cu nebuna, pe la 5 după amiaza, cu ultimele raze de soare pe urmă, am urcat spre Copou şi am ajuns la Tei.

Vorba unui prieten „Bine că ai ajuns acu’ să-i faci poze, că nu se ştie dacă la anu’ va mai fi în picioare!” Pe de o parte, are dreptate: săracul tei e susţinut din toate părţile de drugi şi cercuri de fier, dar, dacă ce scrie pe plăcuţa de lângă el e real (cum că are peste 450 de ani) e de înţeles. Pe o alee de alături troneaza bustul lui Eminescu şi sunt scrise ultimele 3 strofe din poezia „Dorinţa” (alea ilogice, cu fruntea culcată pe braţ şi buzele strânse într-un sărut pasional. Ilogice, dar, in acelaşi timp, sublime!)

 

 

 

 

Frumos, linişte, mai ales acum, toamna, cu lumină palidă în fundal şi cu frunze care cad din copacii din jur, dar nu înţeleg de ce bustul este cu spatele spre tei. După mintea mea, mergea aşezat cu faţa! Dar, după cum spuneam, e după mintea mea!

 

 

 

 

 

***

Şi a venit seara! Îmi luasem o bere, să bem la terminarea filmărilor; doar că, pe drum spre pensiune, am avut aşa … un presentiment, că nu voi avea parte de ea. Şi am mai avut un presentiment: că va trebui să beau ceaiuri. Multe ceaiuri.

Am avut dreptate cu ambele situaţii: m-am întors cu berea în Bucureşti pentru că, la reveniurea la pensiune, n-am mai fost în stare decât să-mi fac un ceai (primul pe seara aia) şi să mă bag în pat. Şi pune-te, Roxano, pe dârdâit! Frisoane ca alea n-am avut de mult. La un moment dat, ajunsesem să pun pe mine două perechi de pantaloni; două bluye cu mânecă lungă şi stăteam învelită cu plapuma până la gât. Nu că asta mă oprea din tremurat! Cred că dacă mai aveam vreo două pături le puneam pe toate pe mine; aşa de rău îmi era.

Şi din când în când mai beam un ceai. În trei ore de tremurat copios, până am adormit, am băut 4.

În noaptea aia, am regretat că n-am avut şi ideea de a cumpăra şerveţele. Aveam două pachete, dar, ce să vezi, n-au fost suficiente! Aşa că, până dimineaţă, am dat gata, pe lângă şerveţelele din dotare, întregul sul de hârtie igienică din baie! Sper să nu fi zis oamenii de la pensiune că am plecat cu ea acasă!

***

Ziua de vineri, ultima a deplasării şi, deci, ultima mea şansă de a bifa pe lista mea de dorinţe vizitarea faţadei Palatului Culturii. O plimbare scurtă, plus o poză tip „IOLA” („Io la mare”; „Io la munte”) şi 5 minute de degerat în faţă, admirând clădirea. (V-am spus că la 8 ore şi ceva de drum, la sfârşit de octombrie; cu ceaţă, burniţă şi frig pe urmele tale, nu-ţi doreşti decât să ajungi acasă; să-ţi faci un ceai fierbinte – al câtelea, pentru mine? – şi să te bagi în pături!).

Mi se pare impresionant acest Palat, impozant prin simpla lui prezenţă. Chiar dacă sunt obişnuită cu clădiri mari din Bucureşti (să nu uităm că aici e Casa Poporului … pardon, Palatul Parlamentului), Palatul Culturii din Iaşi mi se pare mult mai fragil, mai muncit şi mai cu grijă pentru detalii. Nici nu îndrăznesc să compar stilurile – aşa ceva nici nu merită gândit, dar Palatul ăsta e ca o bijuterie cu care, dacă ai fi un uriaş, ai umbla cu grijă să nu-l fărâmi. Cel puţin, asta e senzaţia mea.

 

Următoarea deplasare (sau concediu în Iaşi … Doamne-ajută!) va cuprinde, în mod cert, o vizită extinsă în această minunăţie!

Stăteam eu ca toanta în faţa Palatului (mi se mai întâmplă de-astea, când văd ceva care mă lasă cu gura căscată!), tremurând şi tuşind bine, când pe lângă mine văd trecând o clasă de şcolari mici (nu cred că erau mai mari de clasa a doua) cu a lor învăţătoare în frunte, îndreptându-se spre clădire. Sincer, îi invidiam că vor vedea frumuseţile pe care bănuiesc că le găzduieşte clădirea! Unul dintre băieţi, mai cu tupeu, aşa, o întreabă pe blonda şi creaţa lor însoţitoare „doamnaa, ne duceţi pe urmă la …. (şi rosteşte numele unui fast-food cunoscut şi extrem de îndragit de copii – nu mă întrebaţi de ce; şi eu îmi pun această întrebare!)?” Răspunsul doamnei mi-a mângâiat sufletul „Cu mine mergeţi în vizită la Palatul Culturii; la Fast-foodul-cunoscut-şi-îndrăgit-de-copii mergeţi cu părinţii!”.

I-am zâmbit încurajator doamnei, semn că sunt sută la sută de acord cu decizia ei (deşi, nu cred că o interesa prea tare) şi m-am refugiat la semi-căldura din maşina cu care urma să pornim din capitala Moldovei spre capitala ţării.

 

Promit, însă, că la următoarea vizită în Iaşi nu voi mai răci şi voi apuca să şi vizitez ceva!

 

 

 

 

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published