Nici franceza nu mai e ce era

De 15 ani, de când m-am mutat în cartierul Drumul Taberei, cumpăr pâine din acelaşi loc. Un magazinaş mic, la parterul unui bloc; unde vinde o tanti foarte draguţă. La vreo 50 şi ceva de ani, tanti asta a mea e extrem de vivace (deşi are program de la ora 6 dimineaţa la 10 seara); glumeşte tot timpul şi foarte corectă şi serviabilă. Îi cunoaşte pe clienţii mai în vârstă, stă la poveşti cu ei sau la ţigară cu ăi mai tineri, dar, în secunda în care ai intrat în încăpere, lasă totul baltă şi … „Cu ce te serveşte baba?” (asta e adresarera ei).

Deşi între timp s-au mai deschis vreo 3 magazine cu pâine (iar altul s-a închis), eu am rămas fidelă magazinaşului meu. Nu ştiu cum se numeşte; habar n-am cum o cheamă pe vânzătoare, dar e „magazinul meu de pâine”.

Pote tocmai datorită acestei doamne draguţe rezistă magazinul meu.

Într-o zi, intru mai pe seară în magazinuţul meu. În faţa mea, un tătic şi a lui fată. Tăticul – vreo 40 si puţin de ani; fetiţa – circa 10. După cum vă spuneam, vânzăroarea mea drăguţă intră în vorbă cu acei clienţi:

– Da’ de unde veniţi la ora asta?

– Am avut oră de italiană, spune tăticul.

– Oooooo – zice tanti a mea  …. Buona sera, senorita! continuă nonşalantă, confundând puţintel italiana cu spaniola. (Cele două seamănă, dar nu sunt tocmai la fel: „signorina” se spune  în italiană la „domnişoară”, în timp ce în spaniolă este „senorita”)

Eu nu spun nimic, deşi sesizez greşeala. De ce să-i stric femeii ziua? A încercat şi ea să fie dragăţă; de ce să fiu răutăcioasă???

Şi, în timp ce eu gândesc aceste lucruri, îl aud pe tată:

– „Senorita” e în franceză; nu în italiană!

 

Deh, după cum spuneam … nici franceza nu mai e ce-a fost!

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published