Salata de boeuf fără boeuf, fără porc şi fără pasăre

Când se apropiau Sărbătorile de Iarnă (aşa se numeau, nu exista denumirea de „Crăciun”), mama intra in fibrilaţie. Impropriu spus „când se apropiau” – pregătirile începeau de prin octombrie – noiembrie, când se realiza meniul şi, evident, necesarul.  Necesarul de ingrediente şi de mini-cadouri.  Mini-cadouri, pentru că nu se găsea mai nimic prin magazine, aşa că, dacă lăsai pe ultima sută de metri achiziţionarea de ceva pentru cei dragi, puteai avea surpriza să le faci cadou … o îmbrăţişare. Părinţii erau, însă, prevăzători: cumpărau în vară (sau când găseau) o jucărie frumoasă; o carte bună  sau o haină mai de calitate şi le ţineau ascunse pentru această ocazie.

Revenind la necesarul de ingrediente: de ouă făceai rost de pe la ţăranii din jurul localităţii unde stăteai (şi luai mai multe să-ţi ajungă şi pentru prăjituri, şi pentru maioneză şi pentru consum – le luai şi cu o lună înainte, să fii sigur că nu rămăi fără); la fel – făină şi lapte; pentru legume te duceai în piaţă sau la aprozar;  pentru fructe exotice trimiteai copilul la rând (mai bine zis „la grămadă”, dar despre asta altă dată) şi, dacă apuca, era bine, dacă nu – inghiţea în sec de aceste sărbători (banane şi portocale, nu vă închipuiţi altceva – eu rodie, kiwi sau ananas  am văzut în anii 90), iar pentru ulei, zahăr şi unt se făceau cozi infernale, dar stăteai şi, dacă apucai, erai mai mult decât fericit.

Pentru aşa-zisele „scofeturi” (a se înţelege o cafea naturală sau o băutură de calitate – gin, whisky sau – „suprema aroganţă” – şampanie) trebuia să apelezi la un prieten de-al unui prieten de-al unui văr de-al cumnatului lui Sile, care putea sa cumpere de la cineva (niciodată nu ştiai de la cine) care adusese din străinătate.  În rest … vişinată (întotdeauna producţie proprie, nu de cumpărat),  caisată sau vin de buturugă. În magazine se găsea ceva care se numea „şampanie”, dar în realitate era o băutură cu ceva alcool şi uneori acid (alteori, fără).

Cea mai mare problemă rămânea carnea. Carnea de friptură , de sarmale, de răcituri şi  chiar pentru banala salată de boeuf. Ţăranii nu aveau voie să ţină pe lângă gospodării porci sau (cu atât mai puţin) vaci. Câteva găini, o pisică şi un câine era tot ce li se permitea ţăranilor să aibă prin curte! Creşterea şi sacrificarea unui porc sau, Doamne-fereşte !, a unui viţel,  era considerată sabotare a economiei romaneşti şi se pedepsea conform legii!

Dacă la friptură o mai rezolvai, cu o pasăre, două; iar pentru sarmale şi răcituri scoteai din congelatorul omniprezent în casele românilor de dinainte de 1990, nişte carne de porc luată astă primăvară şi îngheţată bocnă – ei bine, pentru salata de boeuf era dificil! Că, deh, după cum îi spune şi numele, ar fi trebuit să fie făcută cu „boeuf”, adică pe româneşte „vită”; iar vita in magazinele noastre o găseai doar în poze!

Dar inventivitatea româncelor în materie de gastronomie depăşea orice obstacol; aşa că, nu de puţine ori înainte de 1989, am mâncat salată de boeuf cu … parizer. Da, da, parizer cumpărat de la magazinul din colţ şi nici ăla după cât ţi-ai dori, ci atât cât îţi dă voie raţia lunară.  Din păcate, însă, după cum prea bine ştim, parizerul are o „calitate”: cu cât se invecheşte, cu atât devine mai lipicios; aşa că, dacă nu aveai bafta chioară să găseşti de cumpărat aşa ceva cu maxim două zile înainte de a te apuca de gătit salata (se făceau curse la magazin pentru a se vedea „ce s-a mai băgat” chiar în ziua preparării) reinventai salata de boeuf şi-o făceai „a la russe”, adică fără carne.

Nu zic că era rea, departe de mine acest gând, doar că porneai pe un drum şi, din motive independente de voinţa ta, la un moment dat făceai – vorba GPS-ului – „reconfigurare traseu”!

C-aşa era în Epoca de Aur!

 

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published